mi-as dori sa traiesc intr-o lume in care mamica draguta care s-a asezat langa tine pe banca in parc nu considera ca nasterea naturala este pentru alea de la tara care nu au conditii. in care cosmeticiana care ma penseaza nu ma intreaba daca se satura copilul meu cu san sau trebuie sa ii mai dau si completare. intr-o lume in care as putea sa scap de sentimentul de perplexitate si revolta, de dorinta de a imi trage doua palme si de a-mi da ochii peste cap. in care as putea sa fug de frustrarea care ma cuprinde cand realizez cum mi se imbulzesc argumentele in gura incercand sa evadeze grabit si eventual flegmatic.
e dificil sa gasesti o cale blanda si eficienta de a informa. ma gandesc la zecile, sutele si miile de femei care nu ajung nici pe departe sa afle ce ar insemna o nastere naturala pentru psihicul si pentru sufletul lor. la miile de femei care renunta la alaptare pentru ca sunt altele mai destepte care le invata ce si cum. nu pot sa imi explic cand si unde a disparut instinctul, cum de s-a starpit dorinta omului de a-si incerca fortele si limitele, unde si de ce a aparut frica asta imensa si ignoranta si mai imensa.
vorbesc cu femei. de cele mai multe ori raman dezamagita si trista. nu e doar nestiinta, e nepasare. femeile nu-si mai pun intrebari. nu mai cauta raspunsurile. deja le stiu de la medicul cutitar. iar cele care dupa o experienta negativa de nastere sau alaptare devin revoltate si dornice sa isi schimbe destinul, sunt putine. ma uimeste felul in care o femeie care a avut o experienta negativa nu e capabila sa isi recunoasca greselile, ci persista in a-si sustine punctul eronat de vedere, inducand in eroare alte viitoare mame. singura explicatie e vinovatia. sentimentul de vinovatie e coplesitor si cel mai usor mod de a-l anihila este de a-l ignora total si complet. ce-ar fi sa nu mai facem asta? sa ne gandim in sufletul nostru, nu e nevoie sa spunem nimanui asta, ce am facut, ce facem gresit si sa luptam sa indreptam lucrurile. uneori nu e prea tarziu nici pentru astazi, alteori trebuie sa asteptam pana maine, dar intotdeauna putem face lucrurile mai bine si mai frumos.
asadar m-am decis sa fac ceva cu pasiunea asta a mea pentru graviditate, nastere, alaptare. putin dupa ce am mers la conferinta dittei depner despre cursul ei (nasterea cu blandete). inca nu stiu in ce directie voi merge, dar e clar ca ceva ma cheama sa fac ceva cu adevarat. ceva mai mult de a vorbi cateva minute cu o prietena gravida si a-i spune cat pot de succint ca nu e cea mai simpla cale sa se taie pe burta si ca o sa aiba lapte, in ciuda prevestirilor colegelor de serviciu. ceva mai mult de a scrie cate o postare pe blog, dansand pe linia fina dintre impacare si frustrare. imi doresc sa ajut si alte femei sa primeasca cel putin informatiile pe care le-am primit eu, sa citeasca, sa caute, sa se documenteze, sa nu mai creada vrajeala, sa isi puna intrebari cand ceva suna dubios de bine sau dubios de rau. imi doresc sa impart cu cine vrea sa auda niste lucruri care pe mine m-au ajutat, m-au luminat, m-au salvat. pe scurt, imi doresc sa fac lumea mai buna, cum zice o prietena a mea.
pentru ca vreau o revolutie. vreau sa traiesc intr-o lume in care femeia e respectata in actul graviditatii si al nasterii, dar mai presus, copilul este respectat. putin se stie despre ce simte bebelusul, desi el ar trebui sa fie cel mai important. e simplu sa crezi ca e mic si habar n-are nici unde-i e nasul. o tanti mi-a zis recent ca gresesc ca nu i-am facut gauri in urechi mirunei, ca uite, aici e de fapt un zgarci care nu doare. si se tragea de ureche in fata mea. i-am zis ia dati incoace sa va impung cu un ac, sa vedem daca nu simtiti nimic! a tacut. dar nu am convins-o, inca ma crede o nebuna. poate ca sunt, nu zic nu. dar ma gandesc cum ar fi sa ma trezeasca cineva din somn intepandu-ma in ureche. si ma trece un fior. lasa ca isi face ea cate 3 gauri daca vrea, cand o vrea.
cum ziceam, vreau o revolutie. cine e cu mine?