Lia Bucuria

Prolog
Din salonul in care stau vad pe geam un acoperis albastru si o ramura imensa de copac leganata foarte usor de vantul cald de afara. Si cerul fara pic de nori. Zambesc. Zambeste langa mine si raza mea de soare, Lia.

Preludiu
Abia ce ii trimisesem scrisoarea de chemare, ca au inceput sa apara primele semne de pretravaliu: contractii destul de regulate, nedureroase pe care le-am simtit din dupa amiaza zilei de 5 august pe la 16-17 pana seara la 21, cand am inceput sa pierd bucatele de dop. Cu entuziasm, mi-am terminat bagajele, am facut dus, am terminat de facut ordine prin casa si pe la 23 m-am asezat in pat. Cum nu-mi era inca somn, am mai citit vreo ora si in sfarsit pe la 00.00 am zis ca ma culc. Dar surpriza, au inceput contractiile dureroase si pana la 1 nu am reusit sa adorm din cauza lor. Asa ca la 1 am pornit aplicatia de monitorizare a contractiilor sa vad cam cum sunt. Ceea ce am facut pana pe la 3, timp in care au ajuns de la interval de 5-6 minute la 2-3 minute.
Asa ca am pornit spre spital pe la 3.45, cand l-am sunat si pe medic, cu care asa convenisem. Convinsa ca nu va raspunde, dar a raspuns si mi-a spus sa merg cu incredere la spital, e sotia lui de garda.

Nu va speriati, doamna, are doar 15 ani!
De la momentul cand am ajuns la camera de garda si pana cand am fost asezata in patul din sala de travaliu si nastere au trecut cam 45 de minute, care m-au invatat probabil mai multe despre mine decat multi ani cumulati din viata mea.
Am ajuns la intrarea in spital, sotul meu a avut voie sa ma duca doar pana acolo cu bagajul. L-am imbratisat fara sa pot sa il privesc in ochi, de teama sa nu plang ca raman fara el. L-am lasat in urma, pe scari si am intrat insotita de doamna infirmiera care m-a preluat si s-a ocupat de mine pana cand am ajuns la sala. Era liniste si totul se misca la relanti, pana si vocea medicului era aproape soptita. Mi-am lasat hainele si am imbracat camasa larga si impersonala si am mers asa minute bune pe holuri, in lift, mica si tacuta.
Mi s-a alocat sala 7 de nasteri si m-am asezat pe pat. Mi-era somn, pe peretele din fata mea ceasul arata 4:45, iar dintr-o sala de langa se auzea o femeie plangand si tipand: nu mai pot, nu mai pot. Doctorita a intrat si mi-a spus: Nu va speriati, doamna, e doar o fata de 15 ani! Of, biata de ea. Pentru o clipa am avut sentimentul ca doar visez si am simtit nevoia sa strang tare din ochi ca sa vad daca ma trezesc. Dupa 10 minute am auzit plansul bebelusului ei si m-am bucurat.

Tot ce fac, fac pentru dvs.!
Aveam 7-8 dilatatie cand am ajuns sus la sala. Contractiile se rarisera, stiam ca se intampla asta din cauza hormonilor de stres si ma gandeam ca e nevoie sa revin in locul meu linistit din interior, ca nu cumva sa stau inca cine stie cate ore pe acolo.
Asa ca am inchis ochii si m-am rugat, am vorbit cu mine, cu bebe si cu Dumnezeu.
Si atunci au aparut Oamenii. Pentru inceput medicul, apoi cele 2 moase (am prins schimbul de tura de pe la 6.30), apoi Mihaela (sefa asistentelor de la lehuze, pe care o cunosc si o indragesc inca de cand am inceput sa lucrez in maternitate), apoi Adina (colega si doula mea).
Toti acesti oameni care au venit in jurul meu, au venit cu sprijin si dragoste, ceea ce am incercat si eu sa le dau inapoi. La cursurile de nastere le spun mereu gravidelor sa fie prietenoase si deschise cu personalul medical, sa le vorbeasca deschis si cu inima, sa ceara, dar sa si ofere. Si mi-am urmat propriul sfat. A functionat de minune, sa stiti. Dintr-o moasa tacuta si vizibil obosita, aflata pe final de tura mi-am facut o partenera de povestit, vesela si draguta.
Moasa cu care am si nascut, o fata cu niste ochi verzi superbi (i-am si spus-o, sa stiti) mi-a zis intr-un moment mai greu: Nu va temeti, tot ce fac, fac pentru dvs.! Si nu ma amagea!

E misto, e cu adrenalina!
Contractiile si-au revenit, lungi, intense, dar nu foarte apropiate (sau cel putin asa simteam eu, comparand cu nasterea Mirunei).
De pe la ora 6.30 timpul s-a concentrat intr-un singur punct pe cerul Universului si totul nu avea decat un sens: Lia.
Moasa se uita la mine si ma intreaba: Cum e?
E misto, e cu adrenalina, ii raspund eu curajoasa (intre contractii, evident)

De ce nu plange?
Nevoia de a impinge a fost primul moment cand am simtit vointa nemarginita a leoaicei mele. Nu am experimentat sentimentul la aceeasi intensitate cu Miru, care a venit domol si calm, asa cum ii este si firea acum.
Lia voia sa se nasca si medicul era in alta nastere. I-am zis moasei: Nastem noi doua? Hai, puteti impinge, aici pe pat, mi-a zis. Si o sa vina si un doctor imediat.
3 contractii impinse pe pat si inca 2 pe masa (unde nu imi amintesc exact cum am ajuns, cum am reusit sa merg pana acolo) si am vazut-o pe Lia. Victorioasa ca a reusit, se uita la mine fara sa scoata un sunet. De ce nu plange? a intrebat frica din mine. Nu vrea ea sa planga, nu are motive 🙂 E bine fetita, nu va temeti.
In cateva minute am putut sa o tin si sa facem impreuna primele poze. Pentru tati care sta cu sufletul la gura, a fost primul meu gand

Adinuta mea

Mi-as fi dorit sa fie sotul meu cu mine la nastere. Asa cum a fost si prima oara. Nu a fost posibil insa, stim cu totii de ce (Covid, I really hate your guts).
Dar Dumnezeu mi-a trimis un alt Om sa fie cu mine – pe Adina, colega mea de la AloMama, care lucreaza si ea in spital si a putut ajunge la mine. Cand am vazut-o pe hol nu-mi venea sa-mi cred ochilor.
Adina mi-a masat spatele la fiecare contractie, mi-a dat apa, mi-a racorit fruntea, m-a inveselit, m-a incurajat, m-a lasat sa ma simt asa cum simteam sa ma simt, asa cum puteam sa ma simt. Si a stat cu mine si dupa nastere, cele 2 ore petrecute in sala, pana la transferul in salon. A fost important pentru ca nu dormisem toata noaptea si mi se inchideau ochii de somn, iar 2 ore dupa nastere nu esti lasata sa dormi. Am mancat putin, am baut apa, m-am ridicat la baie dupa 1 ora si jumatate si apoi am mers impreuna cu cea mai blanda infirmiera spre salonul meu.
Si tot Adina mi-a adus cele mai poftite fructe (multumeeesc) a doua zi (bai, faceti ceva cu mancarea de spital, o leguma, un fruct, un jeleu ceva trebuie adaugat la meniurile alea).

Maternitatea Brasov – locul unde am intalnit Oameni
Sa stiti ca inainte de a trece prin travaliul din 6 august, am trecut printr-unul chiar mai anevoios. Unde nasc? Cu cine nasc? Cum fac acum, stiind ca prima oara experienta a fost una minunata si pot compara? Cum fac sa imi sustin dorintele si drepturile, intocmai precum predau la cursurile mele?Am explorat toate variantele Brasovului (scotand alte orase din calcul pentru ca nu voiam travaliu 5 ore in masina in traficul de pe DN1, de exemplu). Am primit raspunsuri naucitoare – in sens negativ -, despre care va voi povesti intr-o postare separata in curand, de la o maternitate privata si apoi m-am decis sa raman la stat. Medicul meu, un super fain om, era oricum doar la stat. Iar oamenii pe care ii cunoscusem acolo ma incurajau sa aleg asa.
Si nu m-am inselat! Am gasit multa bunatate si bunavointa si am gasit si flexibilitatea de a-mi fi respectate si dorintele. E drept, a trebuit sa imi exprim dorintele la momentele potrivite si sa o fac intr-un mod clar, dar odata ce am facut asta, au fost respectate. Am sa va dau cateva exemple: am putut sta cu monitorizare intermitenta, m-am putut plimba, misca, aseza asa cum am avut nevoie in travaliu, nu mi s-a facut epiziotomie si am primit pe bebe imediat ce am ajuns in salon si fara a i se da lapte praf (cat am stat in sala a venit o asistenta de neonat care mi-a cerut acordul pentru vaccinare si careia i-am spus cu ocazia asta de dorinta mea de a alapta exclusiv, asa incat ea a marcat asta pe foi, eu am semnat si pe toata durata spitalizarii s-a stiut si s-a tinut cont ca asa vreau).
Cat am fost in salon m-am simtit auzita si ajutata. Nu am avut parte de muzica in travaliu (aveam un playlist foarte dragut pe care abia asteptam sa il pun) si nu am putut sa stau cu Lia inca din prima ora,  dar stiti cum se zice: in viata e bine sa stii sa iti alegi bataliile. Iar eu le-am ales pe ale mele.

Lia Bucuria

Lia mea minunata a venit la noi ca o leoaica adevarata, curajoasa si hotarata, dupa aproximativ 7 ore si jumatate de travaliu.
Nasterea ei m-a invatat ca pot face de una singura mult mai multe decat credeam, m-a ajutat sa imi depasesc frici si bariere pe care singura mi le cladisem, m-a scos din zona de confort intr-un mod in care nu a mai facut-o nimic altceva in ultimii ani. M-a apropiat de oameni si de mine.

Si cred ca mi-a adus experienta adevarata a nasterii in Romania la acest moment, cu tot ce se poate scoate mai bun din ea. Pentru ca prima mea nastere a fost intr-o alta lume, intr-un loc aproape ideal, unde lupta cu sistemul si cu castigarea drepturilor este mult mai facila. Dar acel loc reprezinta din pacate doar 1% din ceea ce se intampla la nivel national. Drumul nostru e lung catre a ajunge la cat mai multe locuri unde nasterea sa fie o experienta frumoasa si implinitoare atat pentru mame, cat si pentru bebelusi.

Fiecare nastere are povestea ei

Cu doar o zi inainte de nastere vorbeam cu o prietena si ii povesteam grijile mele. Ca voi sta cu masca pe fata, ca nu voi fi auzita atunci cand cer ceva, ca nu mi se vor respecta dorintele. Si printre atatea griji ale mele, ea mi-a zis: Dar fiecare nastere are povestea ei si Lia vine si ea cu propria ei poveste.
Acum stiu ca asa este. Si povestea Liei este despre putere si curaj, despre palme care tremura stranse de oameni buni, despre lacrimi transformate in liniste si despre o dimineata de vara in care am ajuns tremurand la usa spitalului fara sa am vreo certitudine scrisa. Doar cu credinta si inima deschisa.

Am pus mainile pe burtica si am soptit: haide, Lia, suntem noi doua, mama, doar noi doua!